Simptomul copilului, oglinda relației de cuplu

Există acești oameni care își schimbă brusc viața în bine prin simpla înțelegere a mecanismelor care îi conduc. Revelațiile vin pe căi simple și, cel mai probabil, în momentele în care ai o anume relaxare a minții, o amorțire a anxietății, când cineva îți restaurează încrederea în tine. Revelațiile vin când ești pregătit să le accepți. Poate că tocmai asta înseamnă "revelație", gândul care ți-a venit de multe ori, dar pe care nu l-ai creditat niciodată.

Astăzi vreau să scriu despre o clientă al cărei fiu, trecut de adolescență, a venit singur la terapie afirmând că are depresie. De ce vreau să scriu despre ea și nu despre el, este pentru că ei, mamei, îi aparține revelația.

Un copil trebuie să se desprindă de familia în care crește, iar desprinderea se face uneori dureros și zgomotos. Părinții trăiesc aceste perioade cu senzația că au pierdut controlul și că viitorul copilului este incert, iar succesul lui în viață, compromis. Copilul trăiește cu senzația că este neînțeles, părăsit când avea mai multă nevoie și mai ales că vorbește cu niște oameni încuiați la minte.

Ca să mă apropii și mai mult de subiect, în această familie cuplul părinților nu mai funcționează demult. Nu au o conexiune reală, uneori găsim acolo un conflict deschis, alteori închis și manifestat sub forma de mici dar dese atacuri reciproce, ironie, sarcasm. Avem și aici, ca în multe alte familii, o lipsa de implicare a tatălui care lasă totul în seama mamei și care, odată intrat pe tărâmul minat al adolescenței, acuză mama de a fi dat greș în educația copilului. Pentru că ea a fost responsabilă în totalitate.

Aspectul de maximă importanță aici este faptul că mama, neavând o relație sănătoasă de cuplu a ajuns în timp să își satisfacă această nevoie de conexiune... cu copilul. Copilul a răspuns cu bucurie atenției mamei. În timp s-a format așa-numita coaliție în care tatăl percepe că se complotează împotriva lui. Aceste pattern-uri se repetă la nesfârșit de la o familie la alta, identice, ca și cum teoria s-ar reflecta in mii și mii de imagini în case diferite, pe străzi diferite, cu nume diferite, meserii de toate felurile și forme toate chipurile, dar de fiecare data la fel.

Revelația mamei a fost ca un foc de artificii. A realizat dintr-o data tot mecanismul prin care cu o mână își impinge copilul în viață, și cu alta îl ține alături de ea. Ambii părinți îi reproșează că nu face mai mult, că nu se aventurează, dar când vrea să o facă, îi prezintă pericole nebănuite și propria lui neputință, făcându-l să amâne de fiecare data asumarea riscurilor. Mai mult, a recunoscut în ea sentimentul de frică: dacă copilul își ia zborul, ea va rămâne față în față cu partenerul de cuplu și cu nevoia de a da piept cu propria lor relație nefuncțională.

Copilul nu are depresie. Doar că nu are voie să facă ce simte. Urmează să afle cine este. Cantonat în păstrarea liniștii în casă, "încremenit în acest proiect", nu are timp de el.  Acesta este un caz fericit, cu oameni care absorb informația și nu luptă cu ea. Am lucrat mult cu copilul și cu mama - tatăl a refuzat să ne însoțească - și am avut rezultatele dorite. Chiar daca relația de cuplu nu s-a reparat în totalitate, este pe un drum mai bun deoarece mama s-a responsabilizat și a învățat să își asume propriile alegeri și fapte fără a mai face parteneriate nesănătoase cu fiul.